Groaza din Vinerea Mare

Una dintre marile tragedii ale României interbelice a fost fără îndoială incendiul bisericii din Costești (Argeș) din anul 1930. Au murit atunci, în seara de Vinerea Mare, aproape toți copii satului. Săptămâni la rândul evenimentul a ținut prima pagină a ziarelor. Mărturiile erau cutremurătoare. Imaginile de la fața locului la fel. Mult prea dure pentru a-și găsi locul în presa de azi. Emoția românilor a fost atât de mare și pentru că la Costești mai avusese loc cu câtva timp înainte un alt eveniment: fusese furată salba de aur de la gâtul moaștelor Sfintei Paraschiva. Acest furt nu putea să nu fie pus în legătură cu tragedia care a urmat. Am găsit în revista “Realitatea Ilustrată” mărturia unui martor al celor două evenimente de la Costești, pe care îl las să vă povestească cele două întâmplări, așa cum le-a trăit:

,,Pe podețul Teleormanului, a trecut procesiunea care aducea moaștele Sfintei Paraschiva la bisericuța noastră din Costești. Mulțimea șerpuia pe poteca îngustă, în frunte cu sicriul de aur și mătase în care se afla Sfânta făcătoare de minuni. Racla era adusă dintr’un alt sat: bisericuța noastră era tare săracă și nu avea moaște sfinte. Vecinii ne-au împrumutat pe Sfânta lor, pe care o așezarăm în bisericuța noastră de lemn, lângă altar. Preotul făcu rugăciuni și Sfânta minuni. Pentru prima oară în viața lui a călcat în biserică Ion Calpu, ca să vadă moaștele. Moaște bogate, cu salbă de aur pe gâtul format din vertebre usoare ca o coloană de arșice negre, cu inele în degetele subțiri ca de nuiele. A venit lume multă, din toate satele vecine, să vadă pe Sfânta Paraschiva. Au venit bolnavi, ca să se însănătoșească. Ghiță Clăeru, cel bolnav de șapte ani de gălbinare, cu capul mic și chilug ca o bilă galbenă de biliard, a plecat vindecat, roșu la față cum nu mai fusese de șapte ani. A venit Maria lui Dogaru cu fata cea mică, aceea care are boala copiilor și de atunci fata nu s’a mai svârcolit pe jos, în balele ei proprii. A venit Ionică invalidul, care a plecat înapoi acasă tot fără un picior, dar nici el nu spera să-i crească piciorul la loc; a plecat însă cu inima crescută de o răbdătoare nădejde, căci în ajun voia să se ducă la București să verse sânge de om, din cauza pensiei…Vedeți, domnule director, eu nu știu să scriu așa frumos, cum se scrie în gazeta d-voastră, dar vă scriu toate astea, ca să vadă lumea cum a fost de la început cu adevărat…

După cum vă spun, a fost atunci un adevărat pelerinaj la bisericuța noastră; au venit cu mic, cu mare, ca să sărute oasele prea sfintei făcătoare de minuni. Și preasfânta a făcut minuni. Baba Safta nu mai are de atunci gura strâmbă și Vasile, feciorul lui Moș Toader, s’a întors acasă ca în Scriptură: pierdut a fost și s’a aflat…

Și a venit sorocul când a trebuit să ducem moaștele în satul care ni le împrumutase. S’a făcut iară convoiul, cu moaștele și preoții în odăjdii și cu icoane în frunte. Dar nu știu cum și-a aruncat ochii părintele spre sicriul de aur, că deodată se făcu galben ca ceara lumânărilor și rosti:

– Ce nelegiuire!… Blestemat să fie tâlharul, până într’a suta spiță. Moaște să vă faceți!…

Procesiunea se opri. Părintele, cu brațele spre cer, invoca mânia Domnului.

– Ce s’a întâmplat, Sfinția ta? – îl întrebă Episcopul.

– Nelegiuiții au furat salba de aur de la gâtul Sfintei!

Scheletul sacru din raclă nu mai avea salba de aur pe vertebrele negre ale grumazului… ”.

TRAGEDIA DE LA COSTEȘTI

,,Mânia Domnului s’a deslănțuit mai târziu asupra noastră. Era, după cum știți, în Vinerea Paștilor. Bisericuța noastră n’avea mai mult de șase metri pe cinci. Bărbații întârziați, rămăseseră pe afară. În biserică se înghesuiau unul lângă altul, peste o sută de copii și femei. Ion Calpu a venit a doua oară în viața lui la biserică. Și-a ascuns în mâini capul fioros și suspina adânc. E și Clăeru și Maria lui Dogaru cu fata… Învățătorul, notarul… Ca la denie… O vălvătaie. Un murmur. O mulțime de obraji se umflă, ca să sufle în coroana care a luat foc. Coroana uscată mai tare se aprinde.

– Smulgeți-o jos!- strig.

E prea târziu. Păretele de lemn e în flăcări. Lemnul uscat pârâie, trosnește; copiii țipă, femeile urlă; învălmășeală. Femeile dinspre ușă se reped spre altar, ca să-și scape copii care cântau în cor. Copiii fug spre ușă. O mamă închide ușa, amenintându-ne că nu vom ieși, dacă nu-i scăpăm copiii. Bărbatii, furioși ca fiarele, se reped spre ea. Femeia cade lângă ușă. Tavanul de lemn e în flăcări. Oamenii dinspre altar au luat foc. Da, oamenii ard cu flacără, ca niște torțe vii. Valul de oameni aprinși se năpustește spre ușă. Ușa nu se deschide. Un morman de oameni striviți o acoperă.

Cei care vin din spate, amenințați de flăcările ce-i urmăresc repezi, se cațără pe mormanul de trupuri vii, de la ușă. Curentul de oameni înebuniți, mă înalță… Mă înalță deasupra trupurilor care au baricadat ușa. Singurul meu gând, e să stau în picioare, păstrându-mi echilibrul, pe mormanul omenesc ce colcăie sub mine, morman care a întrecut acum pragul de sus al ușii. Ușa, îngustă ca o fereastră, nu se mai vede. Din spatele meu, un țăran îmi urlă în ureche:

– Loc !… Fă-mi loc, că te ucid!…

Sunt primul obstacol din fața sa. Și simt răsuflarea fierbinte în ceafă. Un fum gros, amestecat cu praf și scântei, ne orbește, ne sufocă. Tăranul din spatele meu mă lovește eu pumnii în ceafă. Un altul, de sub mine, m’a mușcat, ca un câine turbat, de picior. În panica aceea destrăbălata, omul devenise sălbatic. Ion Calpu își făcea loc prin mormanul de oameni striviți, dând cu cuțitul în mulțimea vie, care ardea cu flacără, în intreaga biserică. Zece minute a durat drama: turlele bisericii s’au prăbușit cu sgomot peste noi; înmormântați sub lemnele ce ardeau, am fost lapidați, cu bucățile zidurilor ce se prăvăleau.

Cruntă pedeapsă a lui Dumnezeu…

A urmat o clipă de liniștire a zgomotului. Auzirăm o voce:

– Și s’a prăbușit, rupându-se în două, catapeteasma…

Cineva anticipa în delirul său, evenimentele biblice din noaptea Învierii. Cei de afară deteră buzna pe mormanul de cenușe, în care eram îngropați. (…). Cum am scăpat, nu știu. La spital, unde m’am trezit, mai toți răniții aveam mușcături făcute de semenii noștri înebuniți…”

Bilanțul tragediei din noaptea de Vinerea Mare de la Costești a fost unul cutremurător. Mărturiile publicate în presa vremii despre mamele care își căutau copii în mormanele de cenușa erau cutremurătoare. La nivelul întregii țări emoția colectivă a fost pe măsura tragediei. La Costești au ajuns în zilele imediat următoare incendiului ajutoare din toata țara. La fața locului au venit reprezentanți ai regenței și ai guvernului. Copiii au fost înmormântați în ziua de Paște, în prezența Reginei Maria. Ziaristul “Realității Ilustrate” consemna:

,, – Pedeapsa Cerului!… șoptesc credincioșii. Prea a venit fulgerătoare și prea a nimicit totul… Pedeapsa Domnului …”

Ziua de 18 aprilie a fost decretată zi de doliu național – victimele acestei drame fiind pomenite în fiecare an până la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial. În perioada 1932-1934 la Costești a fost construită o biserică nouă, dar locul în care a fost vechea biserică a fost împrejmuit și acolo a fost construit un monument pentru pomenirea celor morți. După incendiu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în fiecare luni de după Paşti să se facă pomenirea celor arşi în biserica din Costeşti. Pomenire care se face până zilele noastre. De 85 de ani, în fiecare an, victimele incendiului din anul 1930 sunt pomenite la slujba de Înviere și femeile din Costești împart colaci, ouă roșii și colivă în memoria lor. O baladă a locului pomenește și ea tragedia:

,,A ars biserica, cu toata lumea’n ea,

Tocma’n zi de Sărbătoare,

Chiar în Vinerea cea Mare “.

Sursă text : ,,Groaza din Vinerea Mare” – textul mărturiei supraviețuitorului ,,D.C.” fiind aranjat de reporterul Radu Vornea al revistei ,,Realitatea Ilustrată” și publicat în numărul din 1 mai 1930.

Sursă clip video © Arhiva Națională de Filme.